Motto: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17)

Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu. Evagrie Monahul zice că “rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”. De aceea se cuvine ca atunci când stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El, ţinerea de minte (memoria) să uite toate cele pământeşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci “cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând patimaş”. A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că şi demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă.

Dacă ţinem seama de persoana care săvârşeşte rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face şi timpul când se săvârşeşte, atunci deosebim două feluri de rugăciune: Rugăciunea particulară şi rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular şi cultul public comun.