Potrivit statisticilor, zilnic, doisprezece pacienți mor pe listele de așteptare din Europa. Într-o astfel de situație, Biserica trebuie să fie vie. Dacă ea este indiferentă față de aceste suferințe, atunci ajungem să vorbim despre o biserică muribundă, căci este clar că nu mai putem vorbi de un corp viu (Biserica), atât timp cât mădularele acestui trup (creștinii) nu mai slujesc unele altora, nu se mai sprijină între ele.

Ajungem să fim lipsiți și de Hristos, dacă ținem seama că El Se identifică cu orice om aflat în nevoi (Matei 25, 31-46).

Biserica nu este împotriva transplantului de organe. Ea acceptă că donatorul poate să fie viu sau mort. Dar atunci când vorbim de un donator viu, Biserica afirmă că acea persoană trebuie să o facă în deplina libertate și conștientă de ceea ce face, să nu fie constrânsă de niciun fel de circumstanțe, inclusiv cele bănești. Ea trebuie să aibă conștiința că donarea unui organ reprezintă o jertfă pentru aproapele său.

Nu trebuie să fim împotriva transplantului de organe, pe motiv că la învierea de obște de la a doua venire a lui Hristos pe pământ, trupul nostru nu va fi complet. Trupul la învierea de obște va fi un trup duhovnicesc, transfigurat, spiritualizat (I Corinteni 15, 40-44).

sursa: crestinortodox.ro

Amintim că Biserica Ortodoxă Română a respins tentativa de a se introduce consimțământul prezumat, deoarece acest consimțământ anulează principiul dăruirii de sine și exclude rolul familiei în cazul persoanelor aflate în moarte cerebrală sau decedate (dacă acestea nu și-au exprimat clar acordul în timpul vieții).

În concluzie, Biserica Ortodoxă Română este de acord cu transplantul atâta vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluții de vindecare și se redă viața normală unei persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca altcineva să traiască.