Archive | Mituri urbane RSS feed for this section

Giulgiul din Torino este doar un Epitaf răsăritean?

by Ionuț Puerava on February 28, 2012 in Istorie urbana, Mituri urbane, Teologie urbana

Intro

În Evul Mediu s-a dezvoltat un comerț înfloritor cu tot felul de relicve sfinte. Mai multe biserici au pretins că au coroana de spini; altele că au vasele de piatră pentru apă, pe care le-a folosit Iisus în minunea din Cana Galileii (o parte din vin putea fi găsit la Orleans), altele că deţin scutecele lui Iisus. Chiar şi pielea prepuţului (de la circumcizia Lui) a fost arătată de călugării din Charroux. Bisericile din Coulombs, Franţa, Sf. Ioan din Roma şi din Puy în Velay au pretins de asemenea că au în posesie pielea prepuţului!

Alte relicve includ uneltele de tâmplar ale lui Iosif, oasele măgăruşului pe care a intrat călare Iisus în Ierusalim, paharul folosit la Cina cea de Taină, punga goală a lui Iuda, ligheanul lui Pilat, buretele care I s-a oferit pe Sf. Cruce, cuie din ea, specimene din părul Fecioarei Maria (unele şatene, altele blonde, unele roşcate, iar altele negre!), cămăşile ei, inelul de nuntă, papucii de casă, vălul, şi chiar şi o sticlă de lapte din care a supt Iisus.

Giulgiul din Torino

În 1204 cruciații cuceresc Constantinopolul. Aceștia captureaza mai multe obiecte sfinte pentru a le valorifica. Printre ele se afla si giulgiul. Ajunge in posesia lui Othon de la Roche care-l trimite tatalui sau, Donche de la Roche.

Nobilul Geoffrey de Charny, în anul 1357, l-ar fi cumpărat pe o sumă impresionantă de bani și-l prezintă pentru prima dată lumii. A fost expus în mai multe rânduri, dar numai până în 1370 când a fost interzisă venerarea lui de către episcopul Henri de Poitires care susținea că este un fals. Succesorul lui de Poitiers, episcopul Pierre d’Arcis, susținea același lucru într-o scrisoare din 1389 către papa Clement al VII-lea.

În urma unor analize cu carbon radioactiv, realizate în 3 laboratoare independente, s-a demonstrat că pânza datează din perioada 1260 – 1390.

Bonus: Biserica Catolica, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunțat niciodată în mod oficial asupra autenticității, dar a acceptat rezultatul datării cu radiocarbon care a indicat ca origine perioada medievală 1260 – 1390.

Sfântul Epitaf

Sfântul Epitaf este făcut din pânză de in, mătase ori catifea și pe care se află imprimată, brodată ori pictată icoana înmormântării Domnului. Se foloseşte o singură dată pe an, în Vinerea Patimilor, când Epitaful este scos în procesiune din Sfântul altar şi aşezat în mijlocul bisericii pe o masă, şi apoi la slujba Prohodului din noaptea Vinerii Patimilor, când este purtat în procesiune în jurul bisericii şi apoi adus în biserică în Sfântul altar, unde este aşezat pe Sfânta Masă; acolo rămâne până la Înălţarea Domnului, când este ridicat şi pus la locul lui, unde se păstrează în restul anului.

Înainte era pur şi simplu tipul giulgiului, acum acesta devine deja trupul lui Hristos cel îngropat. Epitaful închipuie Trupul mort al Domnului, amintind punerea Lui în mormânt.

Concluzii

Pentru cei din Apus, Sfântul Epitaf era o noutate. Așa că este ușor de înțeles de ce unii chiar au crezut că este giulgiul în care a fost înfășurat trupul Mântuitorului. În schimb, în Răsărit, acolo unde cultul icoanelor era mult mai dezvoltat, era un obiect de cult întâlnit în marile catedrale.

Se mai știe că a fost furat și apoi vândut de către cruciați, ca multe alte relicve pe care le garantau ca fiind autentice, ele fiind niște falsuri ordinare. Nobilii snobi din Apus erau mari colecționari, plus că vedeau în ele inveștiții pe termen lung. De exemplu, soția contelui Humbert de Villersexel a vândut giulgiul în anul 1418 în schimbul unui castel din Varambon, Franța.  

Eu cred că este foarte puțin probabil ca Giulgiul din Torino să fie autentic, dar este doar părerea mea.

Read full story • Comments { 4 }

Isaac Laquedem – jidovul rătăcitor

by Ionuț Puerava on February 26, 2012 in Mituri urbane, Teologie urbana

Când Mântuitorul urca cu Crucea pe dealul Golgotei, hulit şi batjocorit, însetat şi nemâncat, s-a oprit în dreptul casei acestui Isaac Laquedem, căci pe acolo ducea drumul spre Golgota. Atunci Isaac a ieşit şi el la poartă împreună cu vecinii,  l-a îmbrâncit și i-a zis cu asprime: “Nu-ţi dau voie să stai, mergi de aici!” Atunci Domnul Hristos se întoarse către el şi-i zise: “De acum încolo să mergi şi tu mereu, până la a doua Mea venire.”

Se spune că şi astăzi acest evreu nerecunoscător trăieşte şi umblă neîncetat, străbătând pământul în lung şi-n lat fără să i se întâmple ceva. Merge prin pustietăţi, prin jungle periculoase şi s-a aruncat chiar în vulcanul Vezuviu din Italia, pentru că el vrea să moară, dar nimic nu i se întâmplă pentru că blestemul dumnezeiesc este asupra lui.

Animalele sălbatice vin până lângă el, îl miros, dar sunt cuprinse de o aşa scârbă, că nu se pot atinge de el. Iată că se apropie 2000 de ani şi el merge, merge mereu pe pământ. Totul şi toate îi spun şi-i repetă cuvintele Mântuitorului spuse la poarta casei lui: “Mergi, mergi!” Iar el merge până va veni Domnul să judece viii şi morţii.

Despre “jidovul rătăcior” au apărut mai multe scrieri în istorie. Numele de Isaac Laquedem apare în romanul lui Alexandre Dumas – “Povestea jidovului rătăcitor”. O altă variantă despre “jidovul rătăcitor” a fost scrisă de Eugène Sue (2 volume). Dar scrierile autorilor menționați mai sus sunt doar niște deformări ale textului original.

“Jidovul rătăcitor” în alte părți apare și sub numele de Ahasver (Ahasverus sau Buttadaeus), care se spune că ar fi fost cizmar în Ierusalim.

Părintele Cleopa – Despre Isaac Laquedem

Read full story • Comments { 0 }

Sfântul Hristofor – sfântul cu cap de câine

by Ionuț Puerava on February 26, 2012 in Istorie urbana, Mituri urbane, Teologie urbana

Sfântul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinți ai Bisericii lui Hristos, fiind prăznuit la data de 9 mai.

Sfântul este înfățișat în frescele bisericii având cap de câine. Nu mulți dintre noi cunosc existența sfinților cu cap de câine (chinocefali), cu toate că de multe ori am rămas surprinși văzând această siluetă pe pereții vechilor mânăstiri sau biserici creștine.

Încă din secolul al IV-lea, viața Sfântului Mucenic Hristofor (“purtător de Hristos” – hristo + foros) a fost reprezentată în mai multe variante, în frescă și icoane. Reprezentările lui iconografice ne vin în minte sub două chipuri, deși acestea sunt cu mult mai multe. În priă ipostază, Sfântul Hristofor ne apare ca un bărbat de rând, care îl duce în spate pe Hristos prunc, peste o apă. Se știe că această slujbă, de a trece oamenii peste apă, dintr-o parte în alta, o făcea deoarece avea o înălțime mai mare decât a celorlalți. Cea de-a doua ipostază este aceea în care bărbatul ne apare având cap de caine și o cruce în mână, crucea de mucenic.

Se crede că prima variantă este de origine apuseană, pe când cea de-a doua este de origine răsăriteană. În lumea romano-catolică, evlavia credincioșilor față de Sfântul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfârșitul Evului Mediu. Aici, el era văzut drept ocrotitor al călătorilor și păzitor de moartea neașteptată. În partea de Răsărit, creștinii au simțit o atracție mai mare față de un anumit detaliu din viața sfântului, și anume particularitatea lui fizică: capul de câine.

Acesta apare des în frescele bisericilor și ale mânăstirilor, însă într-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia diferă, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante).

În bisericile și mânăstirile din Muntenia și Oltenia, Sfântul Muncenic Hristofor apare având cap de câine, pe când în minunatele mânăstiri din Moldova are cap de om, însă își poartă capul de câine pe o tipsie. Legenda spune că cei care vad icoana Sfântului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea în ziua respectivă.

Chinocefalii – existența oamenilor cu cap de câine

Oamenii cu cap de câine, numiți și “chinocefali”, sunt menționați încă din cele mai vechi timpuri.

Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se referea la aceștia ca la niște locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. În varianta grecească a vieții Sfântului Hristofor, se spune că a venit în lumea romană trecând prin deșertul Persiei, iar Marco Polo îi menționează pe aceștia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca aceștia să fie viețuitorii acelorași triburi pe care le-a întâlnit și Alexandru cel Mare, în drumul său spre țărmul mării de lângă deșertul Gedrosian (actualul Makran, din Pakistan). Anticele legende, întâlnite în popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci și în țările slave, se referă la întâlnirea dintre Alexandru cel Mare și chinocefalii.

Marco Polo a văzut un asemenea trib, pe care l-a și numit “al chinocefalilor”, pomenind și faptul că fețele le erau asemănătoare cu ale câinilor buldog. Aceștia obișnuiau să își taie obrajii, să își pilească dinții, să își ciuntească urechile și să remodeleze capetele copiilor încă de mici. Toate acestea erau făcute spre a căpăta o înfățilare înfiorătoare, numai cu scopul de a a se apăra pe ei înșiși de atacurile invadatorilor. Dacă mergi astăzi în unele dintre triburile ce viețuiesc în sub-Saharan, de-a lungul Nilului, în Rwanda, de-a lungul Amazonului sau în Noua Guinee, vei observa faptul că fețele acelor oameni sunt adesea înfiorătoare. Aceștia sunt înfiorători în estetică, însă nu și în obiceiuri. Aceasta este o caracteristică a oamenilor primitivi, săvârșite în scopul de autoapărare.

Creştinarea chinocefalilor este atribuită Sfântului Apostol Andrei, acelaşi care a adus creştinismul pe teritoriul geto-dac. Potrivit textului siriac ce păstrează viața, se spune că atunci când acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au încetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. În carte se menționează interzicerea de a-și mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului i-a ajutat să renunțe la acele urâte obiceiuri.

Nedreptatea făcută Sfântului Mucenic Hristofor – sfântul cu cap ca de câine

Din cauza faptului că omul a ajuns, din ce în ce mai mult, să se limiteze la ceea ce vede, fără a se strădui să pătrundă însă și în spatele lucrurilor, în conținutul lor real, multe dintre lucrurile ce dădeau viață bisericii au ajuns să fie date la o parte, fiind văzute drept de prisos. Din păcate acest lucru s-a cam întâmplat și cu Sfântul Mucenic Hristofor, el dispărând aproape total de pe pereții noilor biserici.

Toate bisericile și mânăstirile din vechime îl aveau pe Sfântul Mucenic Hristofor, pictat alături de alți sfinți, în amintirea slavei și lucrării lui Dumnezeu. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu îl va umple și pe acela (trupul) de cinstirea cea întocmai cu a sufletului.

Read full story • Comments { 2 }

Mărţişor și Baba Dochia

by Ionuț Puerava on February 25, 2012 in Evenimente urbane, Mituri urbane

Mărţişor este denumirea populară a lunii Martie, luna echinocţiului de primăvară și a Anului Nou Agrar, dedicată zeului Mars și planetei Marte. Mărţişorul este, în tradiţia populară, o funie formată din zilele săptămânii și lunile anului adunate și răsucite într-un şnur bicolor, simbolizând iarna și vara, făcută cadou la 1 Martie.

La sfârşitul secolului XIX, Mărţişorul era primit de copii, fete și băieți, fără deosebire, de la părinți în dimineața zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul, de care se agaţă o monedă metalică de argint și, uneori, de aur, se purta legat la mână, ulterior prins în piept sau la gât. El era scos, în raport de zona etnografică, la o anumită sărbătoare a primăverii (Macinici. Florii, Paşte, Arminden) sau la înflorirea unor arbuşti și pomi fructiferi.

Se credea că purtătorii Mărţişorului nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi și frumoşi ca florile, plăcuți și drăgăstoşi, bogaţi și norocoşi, feriţi de boli şi de deochi.

Obiceiul Mărţişorului este o secvenţă a unui scenariu ritual de înnoire a timpului şi anului, primăvara, la naşterea și moartea simbolică a Dochiei, divinitate agrară și maternă care moare și renaşte simbolic la 9 martie, echinocţiul de primăvară în Calendarul Iulian (stil vechi). În raport cu scurgerea anuală a timpului, Dochia se numeşte Drăgaica, sau Sînziana la 24 iunie, Maica Precista la 8 septembrie, Vinerea Mare la 14 octombrie, devenind “babă”, după ce a fost, rând pe rând, copilă, tânără, matură.

Dochia păstrează, împreună cu metamorfozele ei calendaristice, aminirea Marii Zeiţe, (Terra Mater) și este identificată cu Diana și Iuno din Panteonul roman, cu Hera și Artemis din Panteonul grecesc.

Am luat, din timp, două mărțișoare pentru voi. Vă puteți alege fie romantica poezia, fie frumosul clipul.

Read full story • Comments { 0 }

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale (Copte)

by Ionuț Puerava on February 11, 2012 in Istorie urbana, Mituri urbane, Teologie urbana

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale, cinci la număr, s-au îndepărtat de Biserica-Mamă după Sinodul IV Ecumenic, în secolul al V-lea.

Dar până în urmă cu aproape jumătate de secol, pentru milioanele de creştini ortodocşi orientali, răspândiţi pe teritoriile Armeniei, Egiptului, Etiopiei, Siriei, Indiei, dar şi în diaspora lor, noi, ortodocşii de rit bizantin (cum sunt cei din Rusia, Serbia, România, Bulgaria, Serbia, Grecia), eram consideraţi nestorieni. Iar ei, pentru noi, erau eutihieni sau monofiziţi.

De unde aceste denumiri? De la cei doi eretici, Nestorie şi Eutihie. Primul, condamnat la Sinodul III Ecumenic, şi al doilea, la Sinodul IV Ecumenic. Aşadar, bizantinii i-au acuzat pe orientali de monofizitism, adică de erezia lui Eutihie care considera că în Iisus Hristos este doar o fire – cea divină, care a absorbit-o pe cea umană. În schimb, orientalii au răspuns prin acuzaţia de dioprosopism, erezia lui Nestorie care învăţa că în Mântuitorul există două persoane (şi nu firi): cea divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, şi cea umană sau istorică a lui Iisus Hristos, cu care s-a născut din Fecioara Maria. Deci toată contradicţia, şi apoi schisma existentă până astăzi, a pornit de la neînţelegerea corectă a celor doi termeni “persoană” şi “fire”. Hristos având două firi, una divină și una umană, fiind în același timp și om și Dumnezeu, dar rămânând o singură persoană.

Însă cercetările recente şi dialogul întreprins în a doua jumătatea secolului trecut între reprezentanţii celor două grupuri au dus la concluzia că nu este nici o diferenţă doctrinară între Bisericile Ortodoxe Răsăritene şi Bisericile Ortodoxe Orientale.

Părintele prof. dr. Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti a studiat în amănunt cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe Copte, scriind chiar şi teza de doctorat pe această temă.

Personal am această convingere că sunt într-adevăr ortodocşi, n-au nici o legătură cu monofizitismul. Nu am găsit în nici o carte de cult, în imnuri liturgice şi nici în rugăciuni idei monofizite. Ci peste tot numai mărturii despre cinstirea celor două firi ale Mântuitorului.

Talaat Takla Mourkus Ataas, preşedintele Asociaţiei Ortodoxe Copte “Sfântul Mina” din Bucureşti a declarat:

Predicatorii, arhiereii şi Patriarhul nostru recunosc că dialogul între biserici a scos la iveală unitatea de doctrină. În toată istoria noastră am avut o concepţie ireală despre Bisericile Bizantine. Aşa cum bizantinii ne numeau monofiziţi, aşa şi noi îi numeam nestorieni. La aceasta s-a ajuns din cauza lipsei unei explicaţii ortodoxe clare. A fost o neînţelegere de termeni. Nu există lipsă de dumnezeire sau umanitate a lui Hristos în Biserica Coptă.

La aceste concluzii a ajuns şi dialogul între cele două grupări de biserici ortodoxe. Prima întâlnire, neoficială, a avut loc în 1964 în Danemarca. La sfârşitul discuţiilor s-a semnat o declaraţie comună, din care reieşea că între cele două Biserici nu există deosebiri de doctrină, iar diferenţele sunt mai mult de terminologie. Din partea BOR a participat prof. Nicolae Chiţescu. Au urmat alte trei întâlniri neoficiale, pentru ca în 1985, la Chambesy, să fie prima întrunire oficială. Dar prima declaraţie comună a venit la următoarea întâlnire, în 1989, din Egipt: (more…)

Read full story • Comments { 0 }
« Older Entries
Newer Entries »