Intro

În Evul Mediu s-a dezvoltat un comerț înfloritor cu tot felul de relicve sfinte. Mai multe biserici au pretins că au coroana de spini; altele că au vasele de piatră pentru apă, pe care le-a folosit Iisus în minunea din Cana Galileii (o parte din vin putea fi găsit la Orleans), altele că deţin scutecele lui Iisus. Chiar şi pielea prepuţului (de la circumcizia Lui) a fost arătată de călugării din Charroux. Bisericile din Coulombs, Franţa, Sf. Ioan din Roma şi din Puy în Velay au pretins de asemenea că au în posesie pielea prepuţului!

Alte relicve includ uneltele de tâmplar ale lui Iosif, oasele măgăruşului pe care a intrat călare Iisus în Ierusalim, paharul folosit la Cina cea de Taină, punga goală a lui Iuda, ligheanul lui Pilat, buretele care I s-a oferit pe Sf. Cruce, cuie din ea, specimene din părul Fecioarei Maria (unele şatene, altele blonde, unele roşcate, iar altele negre!), cămăşile ei, inelul de nuntă, papucii de casă, vălul, şi chiar şi o sticlă de lapte din care a supt Iisus.

Giulgiul din Torino

În 1204 cruciații cuceresc Constantinopolul. Aceștia captureaza mai multe obiecte sfinte pentru a le valorifica. Printre ele se afla si giulgiul. Ajunge in posesia lui Othon de la Roche care-l trimite tatalui sau, Donche de la Roche.

Nobilul Geoffrey de Charny, în anul 1357, l-ar fi cumpărat pe o sumă impresionantă de bani și-l prezintă pentru prima dată lumii. A fost expus în mai multe rânduri, dar numai până în 1370 când a fost interzisă venerarea lui de către episcopul Henri de Poitires care susținea că este un fals. Succesorul lui de Poitiers, episcopul Pierre d’Arcis, susținea același lucru într-o scrisoare din 1389 către papa Clement al VII-lea.

În urma unor analize cu carbon radioactiv, realizate în 3 laboratoare independente, s-a demonstrat că pânza datează din perioada 1260 – 1390.

Bonus: Biserica Catolica, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunțat niciodată în mod oficial asupra autenticității, dar a acceptat rezultatul datării cu radiocarbon care a indicat ca origine perioada medievală 1260 – 1390.

Sfântul Epitaf

Sfântul Epitaf este făcut din pânză de in, mătase ori catifea și pe care se află imprimată, brodată ori pictată icoana înmormântării Domnului. Se foloseşte o singură dată pe an, în Vinerea Patimilor, când Epitaful este scos în procesiune din Sfântul altar şi aşezat în mijlocul bisericii pe o masă, şi apoi la slujba Prohodului din noaptea Vinerii Patimilor, când este purtat în procesiune în jurul bisericii şi apoi adus în biserică în Sfântul altar, unde este aşezat pe Sfânta Masă; acolo rămâne până la Înălţarea Domnului, când este ridicat şi pus la locul lui, unde se păstrează în restul anului.

Înainte era pur şi simplu tipul giulgiului, acum acesta devine deja trupul lui Hristos cel îngropat. Epitaful închipuie Trupul mort al Domnului, amintind punerea Lui în mormânt.

Concluzii

Pentru cei din Apus, Sfântul Epitaf era o noutate. Așa că este ușor de înțeles de ce unii chiar au crezut că este giulgiul în care a fost înfășurat trupul Mântuitorului. În schimb, în Răsărit, acolo unde cultul icoanelor era mult mai dezvoltat, era un obiect de cult întâlnit în marile catedrale.

Se mai știe că a fost furat și apoi vândut de către cruciați, ca multe alte relicve pe care le garantau ca fiind autentice, ele fiind niște falsuri ordinare. Nobilii snobi din Apus erau mari colecționari, plus că vedeau în ele inveștiții pe termen lung. De exemplu, soția contelui Humbert de Villersexel a vândut giulgiul în anul 1418 în schimbul unui castel din Varambon, Franța.  

Eu cred că este foarte puțin probabil ca Giulgiul din Torino să fie autentic, dar este doar părerea mea.