Sunt persoane care se întreabă şi astăzi dacă Iisus trebuia trădat. Dacă El trebuia trădat, se nasc alte întrebări: de ce trebuia trădat? Dacă Iuda nu ar fi făcut-o, atunci cine ar fi făcut-o? …

În scrierea apocrifa “Relatarea lui Iosif din Arimateea”, se menţionează că Iuda ar fi fost vărul lui Caiafa şi că el n-ar fi crezut nici o clipă în mesajul lui Iisus şi ar fi devenit apostol numai pentru a da informaţii despre activitatea Lui.

În ochii altora Iuda apare ca un mare patriot evreu. El vede în Hristos o figură mesianică. Dar rolul Mesiei este unul politic: el trebuie să elibereze poporul evreu de robia romană. Din cauza pasivităţii lui Hristos, Iuda se hotărăşte să-L provoace. Cum? Să-L dea pe mâna sinedriului. Pentru cei care împărtăşesc această ideee, Iuda s-a înşelat, de vreme ce Hristos acceptă să fie răstignit.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, Iuda este “iubitorul de arginţi”. De aici putem deduce că Hristos a fost vândut de dragul banilor, pentru agonisire de câştig.

Pentru alţii Iuda este un intim al lui Iisus, căruia îi dezvăluie secrete nedezvăluite nimănui şi căruia îi porunceşte să-L vândă pentru mântuirea neamului omenesc. Iuda devine astfel coautor al mânturii.

Desi trădarea lui Mesia fusese prezisă în Vechiul Testament, şi deşi Hristos cunoştea pe trădător, Iuda nu este un predestinat, cum îl prezintă anumiţi teologi protestanţi, care manifestă faţă de el o oarecare compătimire şi care încearcă să susţină că el a îndeplinit un rol necesar în actul mântuirii.

Sfintele Evanghelii ne arată că nici o circumstanţă atenuantă nu se poate invoca în favoarea lui, ca să fie iertat, ori ca să i se micşoreze vina. Ele ni-l înfăţişează lucrând din proprie iniţiativă şi ne arată că prinderea Mântuitorului, care fusese hotărâtă irevocabil de sinedriu, se putea face şi fără el. Oferta lui serveşte doar ca să grăbească arestarea Domnului.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia despre trădarea lui Iuda, demonstrează în chip neîndoielnic că Iuda s-ar fi putut salva, dacă ar fi voit. Iuda nu poate fi socotit aşadar ca un tip al predestinaţiei absolute, cum s-a încercat. În repetate rânduri, Hristos îl cheamă la pocăinţă, şi-i arată harul iertării şi al iubirii divine. Dar Iuda refuză de bună voie orice chemare. Trădarea Lui nici nu era necesară pentru arestarea Mântuitorului, căci aceasta fusese hotărâtă de căpeteniile iudeilor mai înainte de intervenţia lui spontană. Că trădarea a fost preştiută de Dumnezeu şi prezisă de Proroci şi de Mântuitorul, e adevărat; dar preştiinţ nu-i echivalentă cu predestinaţia, iar omul rămâne toată viaţa stăpân pe voia sa şi liber să dea ascultare fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului.